”Nu exista scurtaturi catre un loc in care chiar merita sa ajungi” (Beverly Sills)
Am ales azi sa va impartasesc despre multumirea pe care o resimt de fiecare data cand observ in jurul meu oameni preocupati spre dobandirea starii de bine in viata lor. Ma bucura, in primul rand, faptul ca exista o tot mai mare deschidere a mintii umane si a sufletului spre autocunoastere, spre cai noi de evolutie, spre spiritualitate. Ma surprinde placut sa vad ca viata nu mai este privita ca pe ceva dat si fixat, asupra careia omul nu are nici un control sau nici un cuvant de zis. Ma emotioneaza sa vad cum oamenii isi cauta solutii acolo unde stiu ca pot gasi. Va felicit pe toti cei care faceti deja acest lucru si care ati inteles ca preocuparea spre voi insiva nu inseamna egoism, ci inseamna echilibru si iubire de sine. In aceasta categorie nu intra neaparat doar persoanele care merg la psiholog pentru rezolvarea problemelor din contextul de viata sau pentru dezvoltare personala, ci si acele persoane care se documenteaza, care cer informatii, care accepta si pareri diferite, care isi gasesc un ritm personal intre toate acestea si inteleg ca pot ajusta oricand ceva ce le creaza neplacere. Acele persoane care nu considera ca sunt vizitatori in propria lor viata si acele persoane care nu sunt coordonate de modele sociale. Acele persoane care nu inceteaza sa se intrebe: ”eu imi doresc asta? eu ma potrivesc cu asta? eu fac ce simt sau fac ce mi se cere?, e vorba despre mine sau e vorba despre asteptarile celuilalt?”.
In opozitie, sunt cazurile in care inflexibilitatea mentala afecteaza puternic viata celui ”incorsetat”, motiv pentru care, indiferent cat de mult constientizeaza ca nu este fericit, nu face nimic in acest sens, avand convingerea ca nici nu va gasi vreodata ceva diferit de ceea ce are.
Am intalnit situatii in care, persoana simte ca nu este fericita in viata sa si constientizeaza ca si-ar dori o schimbare si o noua perspectiva, dar din cauza rusinii pe care o resimte pentru acest lucru, nu cere suportul celor apropiati sau ajutor specializat. Isi neaga suferinta, sau chiar daca nu o neaga, o tine atat de ascunsa, incat nimeni nu stie despre acest lucru. De ce? Pentru ca si-ar dori nefericirea? NU. Pentru ca inca este dominata de programul social care o blameaza pentru propria nefericire, care ii sopteste in surdina ca trebuie sa se complaca in situatie sau ca viata e grea oricum, iar momentele dificile se rezolva in tacere si cu multa putere. Sunt de acord ca fiecare decide pentru sine. Insa nu sunt de acord cu faptul ca exista cel putin un motiv pertinent pentru care sa ii fie rusine de propria suferinta, neputinta sau necunoastere. Aceasta nu ar fi o decizie, ar fi doar o actiune si o convingere gresita ca nu are dreptul la fericire.
Haideti sa ne oprim un moment la urmatorul exemplu. Daca aveti o problema de sanatate fizica, fie ca este vorba de o durere profunda de cap, de masea sau stomac, fie ca vorbim despre afectiuni cunoscute care necesita tratamente medicamentoase, ce faceti? Ramaneti cu durerea sau cu afectiunea, asteptand ca ea sa treaca de la sine, sau apelati la un medic specialist pe problema, care sa va recomande leacul potrivit pentru a va simti mai bine? Ignorand durerea, puteti sa va desfasurati activitatea cotidiana la fel de bine ca inainte? Stiind ca ceva nu este in ordine cu organismul vostru, va puteti bucura de tot ceea ce va inconjoara? Organismul vostru rezista la fel de bine daca nu aveti grija de el?
Acum o sa va intreb altceva: de ce credeti ca ar trebui sa fie diferit daca vorbim de suferinta sufletului, de disfunctionalitatea emotiilor si a gandurilor? Oare acestea nu au nevoie de un leac pentru ca voi sa va bucurati de tot ceea ce aveti? Oare nu merita si sufletul sa se simta in voia lui?
Credeti ca ignorand o suferinta de natura psihologica, o nevoie neimplinita sau o trauma, puteti functiona in conditii optime?
Fiti sinceri cu voi insiva la aceste intrebari si apoi veti stii daca ati facut pana acum tot ce v-a stat in putere ca sa fiti fericiti.
Poate ca ar fi suficient sa lasam curajul ”mascat„ deoparte si sa recunoastem cand nu mai stim, nu mai putem sau cand ne este frica sa infruntam. Cred ca acesta este momentul eliberarii si inceputul cunoasterii. Cred ca acesta este, mai mult decat atat, inceputul vietii pentru fiecare dintre noi.
Cu cat renuntam mai repede la ”masti” si ne intelegem nevoia, cu atat ne permitem sa parcurgem mai repede drumul catre eliberare.
Este posibil sa existe si varianta in care persoana nu constientizeaza nefericirea sau suferinta, pentru ca acestea reprezinta deja amprenta ”normalului” din viata sa. Este destul de greu sa intrevada o varianta mai putin daunatoare. Aici putem vorbi despre un timp fizic si psihologic de care are nevoie fiecare pentru a parcurge etapele schimbarii. Vorbim despre un timp propriu si personal al fiecaruia, in care nimeni din exterior nu este in masura sa judece sau sa intervina.
Oricat de mult veti dori sa amanati intalnirea cu propria viata, s-ar putea sa nu gasiti o alta cale de o trai autentic, decat dupa ce va decideti sa o infruntati si sa v-o asumati asa cum este ea. Mai mult decat atat, ati putea chiar sa ajungeti ulterior la convingerea ca viata este mult prea frumoasa pentru a lasa loc de amanari si timp pierdut in propriile lamentari.